Cum ştiam deja, între sublim şi ridicol este o distanţă infimă, iar felul in care ne manifestăm face ca trecerea de la o categorie la cealaltă să se facă spontan, în cele mai nepotrivite momente.
Ca să înţelegeţi mai bine la ce mă refer, o să vă dau un exemplu. Dacă aş fi trăit pe vremea "serenadelor" şi aş fi fost curtată de vreun ins mai afon, ar fi fost belea mare. Pentru că nu mă pot imagina în scena balconului, ascultând cu un zâmbet delicat solo-ul respectivului. Mai degrabă mă văd râzând în hohote, oricât de mare ar fi strădania muzicală a amorezului. (Dumnezeu să mă ierte însă mi-e peste putinţă să vibrez la falsete şi la lălăieli patetice.)
Ei bine, azi am intrat pe youtube şi am descoperit acolo nişte astfel de serenade pe care n-am să le postez, totuşi, din milă pentru bietul "artist".
Ceea ce mi-a atras atenţia este insă, felul in care se vede din afară o iubire d-asta tomnatică şi cu năbădăi duioase. Şi se vede...trist. Şi jenant pentru protagonişti. Ea o fi minunată în intimitate, dar nu merge s-o faci publică.
Şi ajunsă aici, mă intreb cu maximă seriozitate: oare felul in care vorbesc eu de iubire nu e la fel de...penibil?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu