Ai grijă cui te rogi, dacă te rogi

Am avut o perioadă in care am simţit durerea tuturor femeilor persecutate de-a lungul ultimilor 2000 de ani. Nu pot să explic cum a fost posibil. Într-un mod ciudat, creierul meu recepta o anumită categorie de informaţii şi mă confrunta cu o serie de stări care aparţineau unor fiinţe ce fuseseră abuzate fizic şi psihic din motive sexiste. Era ca şi cum s-ar fi deschis un canal special prin care comunicam cu toate femeile ale căror gene le purtam. Şi venea multă suferinţă pe acolo. Prea multă ca s-o pot suporta. Când am inţeles că nu mai pot duce, am făcut un lucru absurd: m-am rugat. Da, aţi citit bine! M-am rugat dumnezeului in care credeam, sperând ca el să facă o minune şi să şteargă amintirea suferinţei feminine pe care o purtam in genele mele.

Înţelegeţi cât de ridicol era gestul meu? Cât de proastă trebuie că eram dacă ajunsesem să mă rog tocmai dumnezeului-bărbat care era autorul acestor orori?!

Dacă dumnezeul acela ar fi iubit femeile, dacă ar fi avut milă de ele, toată tărăşenia cu discriminarea s-ar fi oprit de multă vreme. Poate nici n-ar fi început vreodată.

Ei bine, ce puteam speram eu de la un astfel de dumnezeu? 

Evident că totul era o manifestare inerţială, un gest tributar unei obişnuinţe ce s-a dovedit proastă. Pentru că acest dumnezeu, dacă există, n-ascultă şi nici nu dă curs vreunei rugăciuni. 

Pentru că acest dumnezeu e doar o expresie nefericită a fricii şi neputinţei umane. E un soft mental securizant, un sistem de credinţe şi convingeri reprezentate de nişte circuite neuronale care atenuează frica.