"Eşti îndrăgostită!"

M-am revăzut astăzi cu Lucy după vreo doi ani in care aproape că n-am ţinut legătura. Ultima oară când am vorbit cu ea, treceam printr-o criză existenţială care-mi luase toate punctele de sprijin. Eram suspendată undeva, în bătaia vântului, cum se spune. Şi ca de obicei când mă trezesc fără nicio perspectivă, sau în afara oricăror certitudini, o caut. Femeia asta e un fel de monolit. Psihologic vorbind, are structura unui golem. M-agăţ de ea şi de prietenia noastră, iar ea acceptă cu acel zâmbet caracteristic, unul care pare să zică "ştiam eu că aşa ai să faci...". Mă iubeşte şi mă "creşte" deşi sunt mai mare cu două zile ca ea. Şi mă altoieşte sistematic, în scop terapeutic. Doar astfel reuşeşte să mă aducă cu picioarele pe pământ.

Ne-am întâlnit la Fred, la masa noastră preferată. Era deja acolo când am ajuns. Fuma relaxată, privind  vag la pereţi. Mi s-a părut schimbată. Dar n-am apucat să spun nimic. Abia ce m-am apropiat de masă că a exclamat:

-Eşti îndrăgostită!

Am rămas la jumătatea gestului ce s-ar fi voit a fi o îmbrăţişare. Grimasa ei, amuzat-înspăimântată, m-a blocat la mantinelă.

-Ei, pe naiba! Ţi se pare.

-Nici pomeneală! La intrare te-ai împiedicat de prag, ai lovit două scaune cu geanta - mai-mai să le dărâmi-, ţi-ai scăpat o mănuşă, ai ridicat-o şi ai scăpat-o din nou şi, în plus, ai pe faţă zâmbetul acela tâmp de adolescentă care se mai joacă cu păpuşile. Te cunosc prea bine. Aşa faci când eşti îndrăgostită.

Eu râd şi ea se-ncruntă.

-Cine-i "prinţul"?

Reuşesc totuşi s-o îmbrăţişez.

-Ai puţintică răbdare, că-ţi spun tot!

Zâmbesc, dar trebuie să recunosc că-s contrariată. Are dreptate: când sunt indrăgostită calc in străchini. La propriu. Mă împiedic prosteşte, obiectele-mi scapă din mâini, îmi uit lucrurile pe unde apuc, iau autobuzul greşit sau metroul în sensul invers decât ar trebui şi încă multe alte aiureli de om cu capul în nori. Aşa eram. Dar credeam că odată cu vârsta, situaţia s-a mai schimbat. Şi uite că Lucy mă loveşte din prima, arătându-mi că-s la fel zăpăcită ca în adolescenţă.

-Spune-mi, te rog, că de data asta e chiar prinţul, nu vreun alt broscoi în proces de transformare, insistă ea şi eu oftez.

-E chiar prinţul.

-Eh, să fie într-un ceas bun! Dar de ce oftezi?

-Pentru că...e o relaţie imposibilă.

-Ah! Mă ia capul! Deci, nu e prinţul! Iar ţi-a picat pe vreun zmeu? Spune-mi tot!

Dintr-o dată nu găsesc nimic să-i povestesc despre el şi asta mă intimidează. Îl am în mine, în mintea şi în trupul meu şi cu toate acestea nu reuşesc să exprim nici măcar o idee care să-l descrie.

-Îl iubesc şi...

-Asta e evident, dar eu vreau să aud câteceva despre el.

Ce să-i spun? El e perfect. Dar întreaga situaţie e ridicolă. Imposibilă, chiar. Şi atât îmi trebuie, să audă detaliile că mă desfiinţează pe loc. Nici măcar nu pot s-o condamn. Dar nici nu reuşesc să-mi ignor sentimentele...

-Lucy, habar-n-am ce să-ţi spun...

-Mda, e grav!

Se întoarce spre bar şi strigă:

-Dă-ne câteun absinth, că "poeta" asta mică e îndrăgostită şi trebuie s-o tratăm.

Apoi, către mine:

-Măi fată, ai trecut de patruzeci de ani, nu crezi că a venit vreme să te maturizezi? Dă-o dracului de treabă şi ieşi din basme!

N-am replică, dar îmi vine o idee. Scotocesc prin poşetă şi scot fotografia. I-o întind Luciei fără să mai zic nimic.

Îl priveşte cu atenţie şi parcă-parcă i se schimbă grimasa:

-Mda, trebuie să admit că e barbat bine. Câţi ani are?

Mă-ngălbenesc:

-E...mai...tânăr.

-Cu cât?

-Are vreo relevanţă?, întreb ţâfnoasă.

-Nu, acum nu. Dar peste o vreme...?

-Cu zece.

-Hait! Şi când nu faceţi sex, despre ce vorbiţi?

Ironia e evidentă. Îi răspund la fel:

-...despre cum o să facem sex! Ştii, pentru ironii şi critici nu era nevoie să mă întâlnesc cu un prieten. Le puteam obţine de la oricine altcineva.

-Bine. Şi ce-ai vrea să-ţi spun eu? 

-Nu ştiu. Altceva, oricum.

-Nu pot. Îmi văd prietena cea mai bună îndrăgostită monstruos de un macho cu zece ani mai tânăr şi anticipez că o să sufere. Nu pot fi blândă în aceste condiţii, mă înţelegi?

Sunt descurajată. O privesc cât se poate de serios:

-Lucy, de ce nu pot fi şi eu fericită pe de-a-ntregul?

-Pentru că ai suflet de artistă, eşti lipsită de pragmatism şi trăieşti printre eroii scrierilor tale, într-o lume ideală care n-are nicio legătură cu realitatea. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, nu te-am mai văzut in halul ăsta de fericită de foarte multă vreme. Semn că e al dracului de serios totul.

(...)