Punctul în care "ne" aflăm

Fac o scurtă sinteză a situaţiei actuale: L., prietena mea cea mai bună, crede că mi-am revenit. Mă vede la fel ca pe femeia puternică de altă dată. Probabil că amintirile ei despre mine sunt neclare. Sau exagerează puţin, din cauza bunelor intenţii. 

Eu văd că sunt încă în convalescenţă, dar fac progrese reale, observabile. Însă puterea de care vorbeşte ea încă nu-i putere. E doar detaşare de lume şi viaţă sau, uneori, dispreţ şi acreală faţă de ceilalţi. 

Continui să vreau să mă vindec deşi mai am căderi destul de urâte, momente în care mă rog -la propriu- să mor. Dar Dumnezeu mă refuză de fiecare dată. Probabil că are alte planuri cu mine. Iar eu sunt prea laşă sau insuficient de disperată ca să mă sinucid. Dar cred că acest chin o să înceteze pe măsură ce voi înţelege şi voi cunoaşte adevărul despre mine.

Una peste alta, discuţiile pe care le port cu L. îmi priesc. Povestindu-i ei, îmi explic mie. Are minunatul dar de a mă asculta fără să intervină critic sau agresiv, de a mă susţine afectiv şi de a mă încuraja - adică exact ceea ce am avut nevoie de la început. Şi cu această ocazie mi-am lămurit de ce psihologii la care am apelat au dat greş în cazul meu. N-aveam nevoie de manevrele psihoterapeutice pe care - în marea majoritate - le cunoşteam, nici de soluţiile altora la problemele mele sau de reţetele lor de fericire. Când am căutat susţinere, aveam nevoie de iubire şi compasiune. De o prezenţă pe care să mă sprijin ca să-mi pot duce la capăt destinul. Acel cineva trebuia să-mi fie un fel de liman sufletesc unde să trag pentru odihnă şi refacere după luptele pe care eram nevoită să le duc.
Grea menire, nu?!  Doar cei ALEŞI pot fi capabili de o asemenea performanţă. :)