Mă doare capul într-un mod abracabradant ca şi cum o pâclă densă ar face valuri peste neuronii mei.
Mă doare capul şi-mi doresc să mor dar nimeni nu ascultă doleanţele mele. Sunt condamnată să trăiesc. Ce viaţă o mai fi şi asta?! Plutesc în derivă pe apa timpului ca o epavă părăsită de intreg echipajul. Şi când spun "echipaj" mă refer la capacităţi, aptitudini şi cunoştinţe, adică la tot bagajul personal - intelectual şi afectiv - pe care l-am adunat cu atâta trudă în anii de viaţă. Sunt tabula rasa şi nu mai am nicio noimă.
Poftim de te "vindecă" în condiţiile astea!
Spunea unul, nu mai stiu cine, ca la oamenii care sufera nici moartea nu vine la timp. L-am urat din rarunchi pentru cuvintele astea. Vindecarea nu vine niciodata, dar in timp te obisnuiesti cu senzatia si o percepi din ce in ce mai usoara. Dar e tot acolo.
RăspundețiȘtergereEh! :)
ȘtergereVindecarea vine, dar uneori o face cu aşa mare întârziere încât...ce mai contează?! Ajungi să trăieşti fără a mai fi întreg şi totul arată ca o glumă proastă a destinului.
Uite ca ai facut o fapta buna: caut de multi ani cântecul asta (îl auzeam la Costinesti prin anii '70) si nu stiam de unde sa-l iau. Saru' mâna!
RăspundețiȘtergere:) Cu plăcere.
RăspundețiȘtergereBine ai revenit!
Să înţeleg din asta că-n tot răul e şi-un bine?
Şi...nu ţi se pare că e un cântec de sinucigaşi?
Eu il ascultam cu plăcere din cauza melodiei vioaie. Dar mesajul versurilor seamănă a scrisoare de adio.
:)