Sunt câteva luni de când se întâmplă un lucru straniu. De fiecare dată când închid ochii am sub pleoape aceeaşi imagine a mâinii mele stângi care-ţi atinge delicat obrazul. Degetele-mi tremură uşor pe măsură ce alunecă de la pomet spre bărbie şi apoi pe gâtul puternic, spre umăr. Mişcarea e lentă şi ezitantă. Seamănă mai mult cu un gest de uimire decât de tandreţe. E ca şi cum simplul fapt că mă scufund în ochii tăi, întunecaţi şi adânci ca două lacuri de munte, n-ar mai fi suficient ca să mă convingă. Şi vreau să te ating ca să mă lămuresc dacă eşti viu, adevărat şi atât de aproape de mine.
Duc gestul până la capăt şi zâmbesc. Da, palma mea cunoaşte foarte bine netezimea şi fierbinţeala acelor locuri. La fel de bine cum ştiu ameţeala care mă cuprinde atunci când mă priveşti în felul acela, indescriptibil.
Ştii, sunt experienţe pe care le trăiesc cu tine şi pentru care încă n-am reuşit să găsesc cuvintele potrivite. Am încercat deseori să le descriu, dar sunt de o complexitate ieşită din comun.
Bunăoară, ceea ce simt când îţi ating obrazul seamănă cu o simfonie cântată la maxim. Orchestra e alcătuită din genii muzicale din toate timpurile, artişti care dau tot ce au ei mai bun în această interpretare. Iar eu stau în mijlocul ei devenind chiar sunetele acelea, produse la superlativ ca armonie şi intensitate.
Acesta e motivul pentru care uneori mă tem de noi doi, iubindu-ne în afara oricăror restricţii. E acel prea-mult şi prea-plin pentru care nu m-a pregătit nimeni şi n-am habar cum să-i fac faţă. Simt, însă, că la o astfel de vibraţie, particolele din care suntem alcătuiţi se vor amesteca la propriu, iar noi vom fi un neobişnuit melanj de energie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu