Venirile și plecările tale funcționau ca o roată uriașă in bâlciul grotesc al existenței mele. Dispoziția mi se schimba in funcție de ele, alternând intre euforie și depresie, astfel încât prietenii noștri, neînțelegând ce e cu mine, ajunseseră să mă bănuiască de psihoză maniaco-depresivă.
Dacă mi-ar fi păsat vreun pic, probabil că aș fi râs in hohote.
Dar după ce ieșeai pe ușă, rămâneam să zac pe fotoliu zile intregi, cu o sticlă de alcool la indemână ca să mă pot anestezia de urgență în cazul în care suferința ar fi ajuns insuportabilă.
Uitam să mănânc, renunțam să mă spăl, vorbeam mai puțin decât strictul necesar, in schimb adulmecam prin camere urma trecerii tale. Nu plângeam. Mă dezvățasem de lacrimi, oricum nu erau bune de nimic. Ele folosesc doar ca să impresionezi un public sensibil la șantajul emoțional. Dar mie, cine ar fi putut să mi te aducă înapoi?
Prin urmare, mă hrăneam cu amintirea senzațiilor pe care mi le oferisei in scurta ta prezență. Nu degeaba te numesc ”my ecstasy”. Iubesc să te am cu mine și uram aceste plecări care echivalau cu niște morți subite. Deși pe majoritatea aș fi putut să le anticipez. Nici nu era prea greu, pentru că inainte să dispari, deveneai tot mai tăcut și mai ingândurat; mă îmbrățișai des și mă strângeai cu disperare, până la lacrimi. Apoi, intr-o dimineață - cel mai adesea cenușie și cleioasă - incepeai să impachetezi.
Adevărul este că tu ești singurul bărbat care nu mi-ai oferit nicio certitudine. Ești cel lângă care am trăit suficient de periculos incât să nu-l pot uita vreodată. Viața cu tine mi-a fost mereu ca o rană deschisă. Și amintirea ta m-a determinat să te caut in toate Universurile și in toate realitățile posibile. Sună a masochism, dar nu e. O astfel de iubire te păstrează viu și autentic. Te obligă să fii mai bun și să perseverezi.
Ai plecat, însă, de data asta a fost diferit. Am zâmbit. Am putut să zâmbesc fiindcă ceva s-a schimbat în adâncul meu. Într-un mod miraculos, întunericul care obișnuia să mă cotropească in absența ta, n-a mai avut nicio putere. S-a destrămat ca o ceață subțire și pentru prima dată am simțit incredere și pace. ȘTIAM că suntem bine și că vei reveni. Este întâia certitudine despre noi. Și odată cu ea, a dispărut frica. Nu mai era nevoie nici de durere. A rămas doar iubirea, atât de pură și intensă, deloc alterată de alte emoții. Iubirea, ca un soare interior care a anulat tenebrele. E o stare despre care nu credeam că există.
Te iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu