Căci nu știu ce ar putea contrabalansa atâta fericire? Iar când mă strângi in brațe, vizualizez Calea Lactee cum se inclină pe-o parte, ca o barcă gata să se răstoarne de excesul de iubire.
Și imi vine să strig că fericirea e posibilă, că Dumnezeu e aici, că minunile ...
-Da, minunile există!
-Mmmm?
-Privește, aerul strălucește in jurul nostru! Suntem ca doi licurici.
-Te iubesc.
-Spune-mi o poveste. O poveste din drumurile tale cele multe și neștiute.
Mă privește atent să se dumirească dacă mă joc.
-Nu, nu glumesc!
Zâmbește și-mi sărută adâncul palmei.
-Poveștile in care sunt departe de tine n-au nimic frumos. Sunt doar obligații profesionale. Dar ceva tot ar fi de spus. De fiecare dată când plec și prin fiecare gest pe care-l fac, construiesc o lume nouă pentru noi. O lume perfectă, in care vom trăi fericiți.
Mi-a captat atenția. Un zeu care pune Universul in mișcare pentru bunăstarea iubitei lui...
-Da, răspunde el gândurilor mele nerostite, te port cu mine pretutindeni și inainte de a decide orice, mă intreb cum ți-ar placea ție să fie. Sau, cum ar fi mai bine pentru micuța mea zeiță?
-Mai bine ar fi să rămâi mereu cu mine.
Iar norul acela plumburiu, care ii trece peste frunte, lăsând dâre adânci!
-Acum și aici nu e posibil. Încă mai trebuie să plec. Dar revin de fiecare dată. Tu ești cea mai frumoasă parte din mine, tot ce am visat si mi-am dorit de când mă știu. Nu pot trăi fără tine.
-Te iubesc. Așteptarea mă obosește. Dar poate că acesta e prețul.
-Prețul? Nu. Pe acela l-am plătit de mult. Și cu suprataxă de urgență. Insă nu se intrunesc condițiile.
-Și atunci? Ce e de făcut?
Zâmbește iar:
-Tu - să ai răbdare, eu - să muncesc mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu