joi, 20 iunie 2013
Albastrul, planeta nefericirii
Soluţii nu (mai) există, le-am epuizat pe toate. Dar am tras nişte concluzii:
1. O să mor şi o să-mi fie bine. E singura variantă care a rămas în picioare.
2. Aici şi acum, fericirea e un deziderat intangibil, orice reprezentare ar avea ea.
3. Amestecul de indivizi aflaţi pe trepte diferite de conştientizare face ca existenţa pe această planetă să fie o experienţă riscantă şi traumatizantă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Restul e tacere.
RăspundețiȘtergereSau revolta.
:)
RăspundețiȘtergereRestul e...nimic.
Sau întuneric.
App, n-am mai comentat pe la tine pentru că cineva a zis că "nu-i frumos să încărcăm pe ceilalţi cu probleme noastre".
RăspundețiȘtergerePână să primesc acea observaţi, nicio secundă n-am gândit că schimbul nostru de comentarii te-ar putea încărca cu ceva. Dar faptul că cineva din exterior interpretase lucrurile astfel, m-a îngrijorat. Dacă avea dreptate?
Refuz să incarc pe altul cu ceea ce mă doare pe mine. Din acest motiv am incetat să mai frecventez blogul tău.
Eu am "construit" acest blog tocmai in expectativa unei eliberari, unei descarcari in urma diversitatilor de opinii, ganduri, idei. Altminteri, blogosfera ar fi lipsita de sens fara aceste deziderate.Eu voi continua sa te urmaresc cu mare drag !
ȘtergereLa fel am intenţionat şi eu când am început să povestesc pe blog de ale mele, însă rezultatele au fost cu totul altele. Şi tocmai de aceea refuz să fac cuiva ceea ce mi s-a făcut, deşi uneori e frustrant să tac. Dar dacă nu pot spune ceva care să ajute, mai bine-mi păstrez opiniile pentru mine.
ȘtergereÎn general vorbind, e atât de simplu să faci rău, încât e mare nevoie să ne cântărim fiecare cuvânt înainte de a-l slobozi în lume.
Mulţumesc. Poate că va veni o vreme când majoritatea cuvintelor mele vor avea proprietatea de a alina şi vor fi sprijin oricui are nevoie. Pare o pretenţie exagerat[, dar în sinea mea eu cred că se poate. Cât timp există cuvântul care răneşte, va exista şi cuvântul-alinare!
>:D<
Adevar graiesti!
RăspundețiȘtergereAdică...miroase a resemnare, mmm?
RăspundețiȘtergere:))
Nuuuu. Am tot incercat sa ma resemnez. Nu pot! Desi sunt convinsa ca mi-ar fi mai bine. E ceva in interiorul meu care nu ma lasa.
RăspundețiȘtergereDa, şi eu la fel.
RăspundețiȘtergere:)
E cea mai chinuitoare formă de tortură: "auto-tortura prin speranţă". Pentru că prelungeşte agonia. Deşi ştii, in sinea ta, că e prea puţin probabil să se mai schimbe ceva, totuşi speri. Şi pierzi vremea pândind ca viaţa să-ţi ofere o şansă, un căpeţel de întâmplare de care să te agăţi ca să...
Ca să ce, la urma-urmei? Ce s-ar mai putea schimba? Minunile au dispărut de pe faţa pământului.
Exact! dar ce poti face? ca nu poti sa schimbi ce simti. Iar cand creierul nu vrea sa accepte, nu vrea si pace.
ȘtergerePoate creierul are motive bine întemeiate ca să n-accepte. O fi ştiind el ceva ce noi nu conştientizăm.
ȘtergereIar simţirea concordă şi corelează cu informaţia pe care o are creierul.
Altfel, nimic neobişnuit! Pedalăm în continuare la bicicleta fără lanţ.
Creierul cred ca e setat pe autoconservare, pe autoaparare si de aia apare speranta. cand speranta moare ... ma gandesc ca ne sinucidem. nu stiu.
ȘtergereDa. Informaţia de bază din fiecare celulă e să supravieţuiască şi să se reproducă...
ȘtergereDe aceea zic că "demonul" vieţii nu ţine cont de calitatea existenţei ci doar o prezervă în mod obsesiv.
Iar noi, sătui de neîmpliniri, alegem moartea ca alternativă convenabilă unei vieţi pentru care nu mai vedem nicio perspectivă.
Suntem nişte bieţi vectori. Demonii noştri sunt cazaţi in ADN. N-avem nicio autonomie, suntem sclavii propriei biologii.
Ce ironie! Să aparţii unei specii inteligente şi totuşi să trăieşti ca un sclav al cărnii!!!
Nu stiu cine zicea ca oamenii cand se sinucid nu incearca sa ucida viata, ci durerea care ii mistuie. Mi s-a parut o explicatie buna. Nimeni nu o face de fericit, banuiesc, inseamna ca a atins o limita.
ȘtergereViaţa a ajuns să fie indisolubil legată de suferinţă.
ȘtergereCică "dacă nu te mai doare, înseamnă că eşti mort". Şi când te doare mai mult decât poţi duce, devine firesc să alegi moartea ca să scapi de suferinţă.
Nu înţeleg de ce viaţa ar trebui să însemne suferinţă, dar e la fel din totdeauna. Cred că e o eroare de proiect.
Vezi, uite de asta spun eu că viaţa-i o curvă ordinară!
RăspundețiȘtergereMecanismele ei sunt atât de bine puse la punct ca să se automenţină, încât ea găseşte mereu metode să repare "vasul" sau "vectorul". Şi nu-i pasă cum trăieşti, dar te condamnă s-o faci.
Mâine merg la doctor. Sper să-mi dea o veste "bună". Şi să-i dau cu tifla curvei, arătându-i că de data asta nu mai are ce să-mi facă. O să scap în sfârşit din mrejele ei. Definitiv.
Cică "viaţa e un dar"!! Pfiu, ce păcăleală infectă!!
Cum zicea cineva: tot ce ai spus înainte de "dar", nu contează!
:))))))))))
E o curva :) si trebuie sa inveti ... how to fuck it (suna mai delicat in engleza :)). si cei care stiu cum, sunt cei care reusesc. asta-i problema.
Ștergere>:D<>:D<
stiu ca nu pot sa fac nimic si nici sa schimb nimic, dar vreau sa stii ca sunt aici ... in caz ca vrei vrei tovaras la dat suturi in gol.
>:D<
Să i-o tragi înseamnă să-i oferi ceea ce aşteaptă de la tine. Îi plac confruntările pentru că ştie că oricum ai proceda, ea învinge până la urmă. Dar eu nu mai vreau să-i ofer nici măcar un strop de satisfacţie! Ajunge cât s-a folosit de mine!!
ȘtergereLa drept vorbind, ce-ar mai putea urma? Bătrâneţea, boala şi neputinţa, pe un fond de neîmplinire afectivă şi frustrare cât casa boborului. Nu, merci! Refuz să-i fac hatârul de a se hrăni cu ultimul strop de demnitate umană pe care pretind că l-aş mai avea.
Tina, îţi mulţumesc, însă "tovărăşia" mea nu-i deloc una plăcută, dat fiind cinismul existenţial care mă caracterizează în ultima vreme. Nu ştiu cine eşti şi ce vârstă ei, dar pentru tine e mai sănătos să dai dracului solidaritatea faţă de mine. Şi nu spun asta că sunt eu fată bună, ci pentru că vreau să am conştiinţa curată. Prefer să fiu la izolator, dacă în felul acesta am certitudinea că marasmul meu existenţial nu contaminează pe nimeni.
Cinismul si marasmul tau nu ma ating pentru ca le am pe-ale mele drept pavaza ... si nu de ieri de azi. Convietuiesc cu ele de atata timp incat mi-au devenit ca o a doua piele, cred.
ȘtergereDar inteleg si iti respect decizia. Nu mai stresez :). Cred ca as proceda la fel, dar nu stiu din ce motiv cand sunt de partea cealalta a baricadei simt impulsul de a actiona exact pe dos :)
Dacă tu ştii că e nu te afectează, atunci e ok. Pe mine nu mă stresezi. Îmi plac discuţiile cu tine.
ȘtergereAm vrut să fiu sigură că nu încarc accidental pe cineva cu problemele de care vorbesc pe aici. Aşa cum, de altfel, am fost atenţionată de o persoană care s-a arătat foarte grijulie în a-i menaja pe alţii. Doar cu mine a dat de pământ de mi-a sărit smalţul. :D
Cunosc stilul. ala pentru care "ce mai faci" e un fel de buna ziua. Tendinta generala, dupa cate am observat, e de a vorbi numai de lucruri frumoase, hai sa fim veseli, hai sa radem, hai sa ne amuzam etc. Nu stiu daca asta e un fel de fuga de realitate, ori chiar prefera sa ascunda gunoiul sub pres si sa se comporte ca si cum ar fi curat bec... Ma uit in jur si vad ca toti adopta metoda strutzului. daca atingi ceva subiecte sensibile, gata-s! ori fug, ori o dau la-ntors, ori, si mai rau, ataca.
ȘtergereMa bucur tare cand mai descopar cate unul diferit, ca sunt pe cale de disparitie :).
Uite cum văd eu lucrurile: se poate vorbi despre absolut orice, cu condiţia să se abordeze subiectele detaşat şi pe cât posibil, general, fără a face atac la persoană.
ȘtergereSuntem diferiţi. Însă, câtă vreme nu căutăm să impunem altora ceea ce înseamnă normalitatea fiecăruia din noi, putem interacţiona productiv şi chiar plăcut.
Şi mai cred că toţi oamenii inteligenţi obişnuiesc să ia din discuţie ceea ce le foloseşte. Dar se vor retrage atunci când agresiunile verbale sau atacul la persoană devine modul principal de a interacţiona.
Ce să facem? Unii dintre noi incă invaţă ce inseamnă toleranţa şi principiul diversităţii umane. Şi-s mulţi repetenţi, din nefericire pentru ceilalţi...
:)
Nu imi plac cei care incearca sub orice forma sa isi impuna punctul de vedere si nu accepta faptul ca altii pot avea pareri, ori gusturi diferite. Mi se par ingusti, obtuzi, oameni cu care nu poti sa dezvolti, oameni care stagneaza, care nu te pot surprinde placut.
ȘtergereMi se pare normal sa gandim diferit. Aici sta farmecul. Ai uneori surpriza sa descoperi ceva frumos in ceva diferit. Trebuie doar sa lasi ferestrele mintii deschise.
Dar, din pacate, in mare parte lumea tinde sa nu exprime exact ce simte sau ce gandeste, de fapt, ci ceea ce e convenabil in functie dee imprejurari. Iar convenientul asta imi face greatza.
Da, e normal să gândim diferit. Dar câţi dintre semenii noştri gândesc cu adevărat? Că majoritatea funcţionează pe pilot automat, în baza unor deprinderi vechi. Fie refuză să gândească, fie o fac doar din perspectiva modestă, a egoului.
ȘtergereMie-mi place schimbul de idei. Îmi place să văd oameni care işi confruntă părerile pentru a o selecta pe cea mai potrivită din ele. Dar e greu să găseşti genul acela de oameni.
ştii,citind atât articolul cât şi comentariile,m-a prins vorba lui Topârceanu,"o tristeţe iremediabilă"..ce putem să facem noi în faţa vieţii..pe cine vrem noi să ne răzbunăm,pe o viaţă care nu ne iubeşte?..pe noi că suntem neputincioşi în faţa sorţii?..pe tot ce pierdem şi nu mai regăsim vreodată?..la urma urmei se pare că cu cât înaintăm în vârstă tot pierdem mereu câte ceva,ba copilăria,ba adolescenţa,ba iubirea,ba tinereţea,până la etapa finală când ne pierdem şi viaţa asta pe care o hulim atât..crezi cumva că dincolo e mai bine? pe dracu,cred că este mult mai rău şi de aia ne-o fi dat dumnezeu şi nouă acolo un dar lăsându-ne puţin pe astă planetă să ne facem de cap,să ne mai amăgească sufletul pe veci chinuit..zic şi eu,că tot mă scald într-o depresie "iremediabilă"[vorba lui Topârceanu!:)
RăspundețiȘtergerepup şi îmbrăţişez constelara mea de pe planeta nefericirii..asta e.."make tub"[vezi clona]
Ry,
Ștergereperspectiva mea e puţin diferită, în cazul acesta. Tu spui:
"la urma urmei se pare că cu cât înaintăm în vârstă tot pierdem mereu câte ceva,ba copilăria,ba adolescenţa,ba iubirea,ba tinereţea,până la etapa finală"
Eu zic că nu pierdem nimic. E, mai degrabă, un schimb, fiindcă toate etapele de viaţă ar trebui să aibă partea lor de frumos şi utilitate. Dar pentru asta e necesar să te poţi bucura de ele. Să ai integritate fizică şi psihică şi libertatea să-ţi faci viaţa aşa cum doreşti. Dar la mine niciuna din condiţii nu e indeplinită.
De aici dorinţa de a părăsi "scena". Am obosit şi n-am nicio perspectivă şi nici energia să mai lupt. E ciudat, fiindcă uneori mă simt ca şi cum aş fi veteran de război. Coşmarul luptelor încă mă bântuie.
Sa arati ca suferi asteapta ea de la tine. Si nu numai ea, toti cei care te lovesc. Asa ca ignora-i, sfideaza-i si chiar "fuck them"!
RăspundețiȘtergereNiciun fuck them, că poate se-mpuiază!!!
Ștergere:))
Dan-e,
mulţam de sfat. Ştii care-i partea cea mai mişto? Faptul că deşi e greu şi mă plâng deseori, i-am invins de fiecare dată.
Spuneam la Mosu pe blog, ei cu asta se hranesc, cu suferinta altora. Daca nu te ved suferind turbeaza, sunt perversi. Puteam pleca acum aproape trei ani, când am vazut ca vine "greul". Am ramas si le-am stat în ochi, în gâtzi, i-am calcat pe nervi, le-am râs în nas deci aproape trei ani din cinci. Cred ca mi-am facut numarul destul, când vin acasa sunt ca dupa lupta si seara-mi iau pumnul de somnifere. N-as vrea totusi sa ma coste prea mult experienta asta...
RăspundețiȘtergereAi dreptate.Dpmdv eşti unul dintre cei mai buni. Oricum, reprezinţi un exemplu pentru cei ca mine. Dar era de dorit să n-ajungi să iei somnifere.
ȘtergerePentru asta, cred că trebuie identificat momentul în care "jocul" devine periculos şi să-i punem capăt.
În ultima vreme m-am îndârjit şi eu. A venit vremea să plângă şi mamele altora!