Cine spune că iubirea e ușor de suportat?
În ziua aia am plecat ca o lașă. Da, sună aiuritor, neverosimil. De ce ar pleca cineva care trăiește o asemenea poveste de dragoste? Dar aveam in mine un soi de blestem nenorocit care nu-mi dădea voie să duc lucrurile pana la capăt. Mă lua pe sus când era prea bine, de grijă ca să nu mai fiu acolo atunci când și dacă lucrurile ar fi virat către prea rău.
De aia am și vrut să... atunci, cu somniferele. Pentru că te iubeam nebunește și in același timp nu puteam să fiu cu tine. N-aveam soluție pentru asta, iubitule!
Nici acum nu știu ce-ar trebui să fac.
Toată istoria noastră și - în speță - a mea, a fost o lipsă de asumare a responsabilităților, o fugă zevzeacă de fericire. Iar faptul că tu ești acum, aici, in condițiile astea, e înspăimântător.
De la fuga mea au trecut trei ani, o tentativă de sinucidere (a mea) și o dispariție totală de câteva luni (a ta). Între ele, am trăit ca două sălbăticiuni hăituite. Veneam pe furiș de la câte un capăt al alfabetului și ne intâlneam pe fugă, in cuvinte puține, la rasul ierbii. Ne consumam pasiunea in apartamente de inchiriat, de unde plecam otrăviți de nonsensul întregii povești, striviți sub povara vinovăției noastre. Mai ales eu.
Și cu toate astea, fără vreun preambul, ai venit și...
-Mărită-te cu mine!
Cum să descriu felul in care mă privești? Ce cuvinte să arate căldura stranie, durerea și speranța din ochii tăi?
Nu știu pe unde ai umblat in ultimele luni. Ai dispărut fără o
explicație, la fel ca mine, atunci... Nu te-am căutat. Știam că te vei
intoarce. Întotdeauna revenim, nu?
Costumul gri pare putin mare, ai slăbit și ești tras la față. Dar ești la fel de impecabil, același bărbat pentru care (sau din cauza căruia!) am vrut să renunț la viață, la tot.
Și e ridicol să mă ceri in căsătorie stând in fața biroului meu, ca un petiționar oarecare... N-ai aranjat nimic, nici nu cred să ai vreun inel, in schimb simt o imensă determinare. Ești decis să...ce? Să mă iei pe sus?
Ar trebui să spun sau să fac ceva, orice, ca
disipez tensiunea. Adevărul e că nu știu... O parte din mine te divinizează și
te vrea ca pe aer. O altă parte din mine e copleșită de groaza că iubirea s-ar putea consuma, iar in locul ei să rămână o legătură banală, plicticoasă, mediocră. Cum să supraviețuiești unei astfel de transformări?
Aș vrea să fug iarăși, după bunul meu obicei. Dar ești chiar in fața biroului, iar statura ta masivă obturează trecerea spre ușă. Și intreaga atitudine îmi arată fără echivoc că de data asta nu mă vei mai lăsa să scap.
Zâmbești. Gropițele se adâncesc ușor, oferindu-ți aerul acela irezistibil, de copil pus pe șotii. Și te iubesc! Oh, Doamne, cât de mult te iubesc!
N-am idee dacă am spus-o cu voce tare, dar e neimportant. A venit momentul să capitulez. Nu mă mai pot lupta cu ceea ce simt.
Te vreau și vreau să fim fericiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu