-Serena, uite...
O prinse uşor de umeri şi o privi intens, încercând s-o liniştească.
-Te rog frumos să ai un strop de răbdare cu mine. Mă bucur mult. Sincer, mă bucur de tot ce mi-ai spus, însă am nevoie de putin timp ca să mă limpezesc.
-Dar...
-Ascultă-mă, te rog. Ştii, probabil, că lucrez de ceva vreme la un experiment legat de timp. Ei bine, astăzi s-a întâmplat ceva. Nu pot să-ţi spun prea multe pentru că nici eu nu cunosc, dar s-au petrecut nişte fenomene uluitoare. Sunt bulversat şi am nevoie de un răgaz...
-Experiment? Nu inţeleg...
-Te rog!
O sărută pe frunte şi ieşi in grabă ca să nu-i mai dea ocazia să spună şi altceva. Îşi căută maşina din ochi. Spre surprinderea lui, in locul in care o lăsase se afla acum un ditamai Buick-ul. Asta era! Trebuia să ajungă cât mai repede la Institut.
Pe drum, recapitulă situaţia. Este evident ca în demersurile de a găsi originea timpului, reuşise să deschidă porţile spre realităţi diferite. Asta era observaţia directă. De aici pana la înţelegerea mecanismului care determinase actuala stare, mai erau multe etape de parcurs. Ceea ce-l uluia peste măsură, însă, era faptul că un experiment care manipula microparticule se propagase la un nivel macro. Sau, poate, activitatea lui şi a colaboratorilor nu avea nicio legătură cu ceea ce se petrecea in realitatea curentă.
Se întunecase, iar drumul către Institut părea că nu se mai termină. Ciudat! Atât cât vedea la lumina farurilor, nici decorul nu era ca cel pe care-l ştia. Dar nu trebuia să-l surprindă. La urma urmei, era intr-o realitate diferită, nu?
Printre copacii si tufele care mărgineau şoseaua se zăreau ferme vechi, sărăcăcioase, pe care le bănuia a fi abandonate. Erau destul de multe, iar câmpurile neîngrijite semănau ca obrazul ridat și neras al unui bătrân. În plus, nu erau imprejmuite şi nici nu purtau din loc in loc plăcute cu insemnele proprietarului si ale plantei cultivate, aşa cum era obişnuit să vadă.
Poate că fiind absorbit de gânduri, depăşise clădirea in care funcţiona Institutul... Abia acum işi dădu seama că habar-n-avea ce era dincolo de el. Nu trecuse niciodată mai departe. Avu o ezitare. Oare ar fi mai bine să se intoarcă?
Apărute de nicăieri, ceva ce semăna cu două faruri imense il orbiră, obligându-l să frâneze brutal. O durere ascuţită îi străbătu fruntea, apoi se strânse ca un ghem de ace şi coborâ lent pe esofag, oprindu-se in plexul solar. Aer, am nevoie de aer! Lumina intensă ii ardea retina. Strânse ochii şi se ghemui cât putu, acoperindu-ţi capul cu braţele, aşa cum se face in cazul unui accident de avion. Totuşi, niciun alt zgomot - exceptând torsul răguşit al Buickului - nu se auzea. Ce fel de vehicul o fi cel ce dispune de asemenea faruri?
Când deschise ochii, albul orbitor incă persista. Era destul de ameţit, însă durerea începea să se estompeze. Sunetul unei coli de hartie rupte foarte aproape de urechea lui stângă îi dădu fiori. Nu mai înţelegea nimic. Tot ce mai putea face era să aştepte ca lucrurile să se limpezească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu