Epistolar (2)

Iau pauză de la treabă ca să-ți scriu. Am nevoie să mi te imaginez măcar pentru o clipă aici, in fața mea, zâmbindu-mi, ca să opresc căderea. Dar chiar, de ce ar trebui oprită? De unde această convingere că e necesar să luptăm pentru a ne prelungi agonia? În fine, azi a fost mai rău ca de obicei, deși m-am cufundat în muncă. Am reușit să termin o parte importantă din ce-mi propusesem să finalizez în 2025. Asta inseamna că îmi voi consuma momentul trecerii dintre ani fără să mă preocupe munca. Deci va fi timp berechet să mă gândesc la ce e mai rău, mai ales că am refuzat toate invitațiile și chiar am mârâit arătându-mi colții la cei care se ofereau să mă viziteze. Știi, nu-mi găsesc locul nicăieri pe lumea asta. Am încercat, jur că am făcut-o dar nu merge. Chiar mi-am luat laptop-ul sub braț și am fugit în munți. De două ori anul acesta. Nu înțeleg ce mă asteptam să se întâmple câtă vreme golul acela din mine nu se poate umple cu nimic. Aflasem de mult că te iubesc până la propria disoluție, eram conștientă că plecarea ta era pentru mine mai rea decât propria-mi moarte, dar aveam incredere in forța interioară, în capacitatea de a renaște din propria cenușă, așa cum mereu îmi spuneai. Am auzit de atâtea ori "ești atât de puternică!" că ajunsesem să cred. Deziluzia e imensă. Adună la un loc pierderea ta cu propria neputință. O dublă lovitură. Nu sunt puternică, nici n-aș avea cum! Mereu m-ai protejat, m-ai inconjurat cu iubire si m-ai ferit de toate loviturile vieții. Îmi amintesc rapiditatea cu care interveneai atunci cand ceva imi amenința integritatea fizică sau psihică. Și în interiorul acestei oaze mi-ai permis mereu să fiu eu însămi, chiar și atunci cand poate greșeam. Dacă am fost o pereche formată in Rai, de ce ai plecat prematur?!