Ocazional am senzaţia că pedalez la o bicicletă fără lanţ. Probabil că oricui i se intâmplă cel puţin o dată in viaţă. Dar primăvara, această senzaţie a mea e continuă. Fireşte că pedalând la astfel de bicicletă, in pofida tuturor eforturilor, n-ajung niciunde.
E un anotimp pe care-l iubesc teribil, dar mă copleşeşte. Mă obligă să trăiesc o stranie antiteză.
Totul infloreşte, zumzăie şi zbârnâie. În mijlocul acestei efervescenţe, încep să simt acut anumite carenţe din viaţa personală. Şi mă umplu
de melancolie.
Astăzi eram atât de low încât a fost cât pe ce
să cer o imbrăţişare de la furnizorul meu neoficial de îmbrăţişări. Ştiu, n-am voie! Sunt cuminte şi rabd. Până când? Habar-n-am. Da, cunosc: iubirea cere sacrificii. Măcar de s-ar transforma in
artă care să bucure sufletul cuiva.
Loving someone that's in a rush to throw you away? "
Apropo de sacrificii şi "artă"... aş fi dat/ aş da toate scrierile mele prea-frumoase şi îndelung prea-mărite pentru o clipă reală de fericire/împlinire a iubirii. Reală! Da' de unde... false alarm!
RăspundețiȘtergere(da, şi eu ştiu what this feels like...)
Ştiu că de la mine n-are efect, dar îmbrăţişarea tot ţi-o trimit. Aici, dacă altfel n-am cum...
:)
RăspundețiȘtergeredragă Oana, tu mereu m-ai înţeles foarte bine!
Pe de altă parte, n-aş mai da nimic pentru fericire. Nici măcar aiurelile pe care le scriu eu. Şi ştii de ce? Pentru că am plătit acea presupusă fericire cu mai bine de 25 de ani de răbdare, îngăduinţă şi acceptare. Pentru că am făcut toate eforturile solicitate, pentru că m-am antrenat din greu ca s-o ating, transformându-mă in candidatul ideal la fericire. Da' precum observ, "totul" n-a fost de ajuns. :)
Mulţam de îmbrăţişare. Un pic de efect tot are şi ea. Îmi aminteşte de solidaritate şi înţelegere... :)