Ce vreau eu?

Întotdeauna mi-a plăcut să-l privesc. Deseori mă strecor in încăperea unde lucrează, mă aşez pe canapeaua din faţa biroului şi-l privesc. Când intru, el mormăie întrebător, continuând să scrie, iar eu ii răspund repede că "nimic" şi că "să-şi continue treaba, fără să mă bage-n seamă". Şi-mi place teribil că mă ascultă. E confortabil să nu se sinchisească de mine, iar eu să-l pot studia in tăcere şi pe indelete. Atunci am ocazia să observ corelaţia dintre cutele-i fine, verticale, de pe frunte şi curgerea firească a ideilor. Figura lui, in mod obişnuit inexpresivă, căpătă un fel de transparenţă. Gândurile i se succed pe faţă ca un joc interesant de umbre şi lumini. Sunt momente în care îmi doresc să fiu pagina pe care scrie ca să absorb privirea aceea intensă şi concentrată. De fapt, aşa mă priveşte când facem dragoste. Şi probabil peste mulţi ani, când iubirea trupească va fi doar o amintire, voi continua să fiu la fel de avidă de sclipirea întunecată a ochilor lui.

În seara asta îmi luasem cu mine o carte şi mă prefăceam că citesc. Ca de obicei, aerul se încălzeşte de câte ori ne aflam in aceeaşi incăpere. Îi respir prezenţa, cu ochii mijiţi pe un rând, acelaşi rând care refuza să-şi decripteze înţelesul. Mintea mea, insă, înaintase şi-i privea peste umăr. Cumva, m-a simţit...

-Ce e?

-Nimic. Eu citesc, tu lucrează.

Schiţează un zâmbet:

-Doar dacă-ţi păstrezi gândurile "acasă".

M-am foit pe canapea, ghemuindu-mă sub şal. Nici n-am observat că se apropiase.

S-a aşezat alături şi m-a apucat de bărbie aşa cum iei un copil râzgâiat, ca să-l obligi să te privească.

-Ce vrei tu?

-Pe tine, am murmurat.

-Mă ai deja. Altceva?

-Vreau să fii fericit. Cu mine sau nu. Vreau tot ce e mai util pentru tine. Vreau să te bucuri de fiecare clipă, să ai tot ce-ţi doreşti şi-ţi foloseşte. Vreau pentru tine binele suprem. Vreau să...

-Ce s-a intâmplat?

-S-a întâmplat că vreau să fii fericit şi nu-s sigură că eu pot să fac ceea ce e necesar pentru asta.

-Te iubesc. Înţelegi?

-Înţeleg, dar...e de ajuns?

-Te iubesc.

-Mi-e frică...

-Te iubesc.

-Şi eu te iubesc dar uneori oamenii nu se mulţumesc doar cu asta.

-Te iubesc.

-Şi eu te iubesc...

 ...

Încă mă gândesc... Poate sentimentul acesta să acopere distanţele dintre doi oameni? El spune că da, eu mă cutremur de spaimă. Fiindcă-l vreau fericit. Cu totul şi cu totul. Chiar dacă asta m-ar exclude pe mine din ecuaţie.