Confetti

E multă zarvă: muzică ce nu se mai înţelege, voci sparte şi râsete grunjoase... M-am retras lângă fereastră. Stau sprijinită de pervaz şi urmăresc tot circul. Măcar e semi-întuneric.
În ultima vreme, întunericul mă confortează mai mult decât orice. E o atitudine care spune multe despre mine. Cred că la fel am şi trăit: în umbră, ca observatoare a propriei vieţi.

În seara asta am băut puţin, dar am ales băuturi foarte tari. Fiecare înghiţitură e năucitoare, ca o lovitură în plex. Totuşi m-am ţinut tare. Am afişat un zâmbet de kinogramă, secvenţial dar ireproşabil. Apoi mi-am dat în petec. L-am prins pe Moto şi l-am băgat cu nasul în tort. Imaginaţi-vă (dacă reuşiţi!), un motan negru-tăciune, măzgălit cu frişcă. A fost ca în comediile mute.

Nici măcar n-am râs. Bine, am râs puţin văzându-i figura uluită şi ochii galbeni, strălucind nedumeriţi. Apoi, de pe una din sprâncene i s-a desprins o bucată de tort. A clipit speriat, s-a zbătut şi l-am scăpat. Refugiat după bibliotecă, s-a lins vădit dezgustat. De unde reiese că Moto detestă frişca. Ca şi mine, de altfel. După care m-am plictisit. M-am extras discret din mijlocul nebuniei, ca să mă pot replia  în linişte, lângă fereastră.

După un timp, Ş. a venit lângă mine, să-mi ţină companie.

Eu şi Ş. semănăm foarte mult. Se poate spune că suferim de aceleaşi metehne. Avem o specie de charismă beteagă, una care mai mult ne încurcă. Atrage şi respinge deopotrivă, astfel că nici nu ne lasă să murim, dar nici nu ne fericeşte.

Ne cunoaştem de vreo doisprezece ani. Suntem doar prieteni. Foarte buni, de altfel.

Acum stă aproape de mine - atât de aproape încât uneori braţele noastre se ating- şi zâmbeşte comercial. Are figura aia de om enervant de cumsecade, numai bun să primescă bobârnace. Figura lui din totdeauna. Nu mă pot opri să-l întreb:

-E greu să fii om, nu-i aşa?

Nu-i uluit. Niciodată nu e.

Ba mint, e deseori uluit când vorbeşte cu mine. Se miră copilăreşte de aiurerile pe care le spun.

Mă priveşte intens. Caută sensul cuvintelor prin aburii alcoolului. Sau poate n-a auzit ce l-am întrebat.

Are ochii negri şi probabil că asta explică fascinaţia mea pentru felul în care mă priveşte. Îl studiez cu atenţie - deh, băutura îmi dă curaj - iar el se inroşeşte neuniform. Obrajii i se pătează, iar pe buza superioară îi apar câteva picături fine de sudoare. Face un gest pripit, de parcă ar vrea să se şteargă cu mâneca cămăşii, apoi abandonează.

Renunţ să-l mai torturez, aşa că privesc aiurea şi-mi răspund singură:

-E greu. Şi confuz!

Cineva intră brusc în delir şi-mi urlă de departe o serie de felicitări încâlcite.Nu ştiu de ce, mă simt penibil. Mă apropii de Ş indecent de mult , ca şi cum mă pregătesc să-i fac o imensă confidenţă:

-Îmi cântă "mulţi ani trăiască" şi se aşteaptă să mă şi bucur de chestia asta?

Suntem atât de aproape încât mâna în care are paharul îmi atinge sânul. Vrea să-mi răspundă la ureche şi se aplească spre mine în acelaşi moment în care eu decid să privesc peste umăr. Gesturile noastre fac să ne întâlnim într-un fel de sărut. Involuntar - desigur! Obrajii îi sunt teribil de calzi, buzele moi şi plăcut parfumate. Izbucnim amândoi într-un râs forţat ca să depăşim oarecum, momentul de stânjeneală.

-Aşa e obiceiul..., zice.

-Un obicei stupid... De oameni sadici.

Zâmbeşte împăciuitor. E fericit că îi ofer ocazia să mă contrazică. Poate da vina pe discuţie pentru emoţia pe care e evident că o simte.

-Ei îţi vor binele. Se spune că viaţa lungă e un deziderat firesc.

-În condiţiile astea? Te rog, hai să fim realişti! Urările sunt doar clişee.

-Ştiu, dar ce ai vrea? Să-ţi cânte prohodul? Oamenii fac ceea ce se aşteaptă de la ei ca să facă.

Poartă o cămaşă cadrilată şi o vestă. Evident, culoarea dominantă este bleumarinul. Şi e din nou foarte palid. Seamănă cu Eminescu. De fapt, e specialist IT. Probabil că am o predilecţie pentru practicanţii acestei profesii. Sau invers.

Îmi vin tot felul de gânduri năstrujnice. Chiar mă gândesc dacă ar fi potrivit să-l invit la dans, apoi renunţ. Sunt dezinhibată şi ar fi o greşeală. Până mâine, fluturii stârniţi de alcool ar muri cu siguranţă. Nu pentru că Ş mi-ar displăcea, fiindcă îl găsesc absolut adorabil. Însă, după...rămân lucruri de care unii din noi nu mai pot trece.

Mă răsucesc cu faţa spre geam şi revin la filosofia sterilă de dinainte:

-Eşti fericit?

-Ce e aia "fericire"?, se vrea el amuzant, dar dincolo de zâmbet îi simt amărăciunea.

Ş are...o vârstă frumoasă şi un şir lung de neîmpliniri în urma sa. Întrebarea mea a fost un sacrilegiu. Ştiam că nu e fericit. Niciunul dintre cei prezenţi nu este. Câţiva dintre ei, însă, o mimează convingător.

Treaba cu Ş. e că acum...un număr de ani s-a îmbătat mangă şi...

Fusese o altă petrecere. Una cruntă. Stăteam pe o canapea. Eram amorţită şi gata să vărs, să plâng, să-mi tai venele sau să adorm, încă nu mă hotărâsem. S-a aşezat pe covor şi şi-a pus capul pe genunchii mei, ca un căţel devotat. Mă privea dintr-o parte şi cerşea îndurare, sau poate aşa mi s-a părut mie. A fost un gest instinctiv să-i îndepărtez o şuviţă de pe frunte şi să-l mângâi. Trebuie să vă spun că Ş. are părul negru, creţ şi sârmos ca un caniş. Şi miroase teribil de bine.

Cert e că atunci s-a întâmplat ceva. I-am văzut sufletul şi am început să plângem amândoi. El repeta că "nu înţelege de ce...?"

Nu suport chestiile astea! I-am spus-o şi lui. Nu pot fi a fiecăruia din cei care-mi plâng pe genunchi. Şi nu ştiu ce e fericirea. De ce naiba îşi închipuie toţi că eu sunt fericirea lor?

Totuşi, cu Ş mă simt ca mama Dolores. Am porniri perverse, oedipiene. Şi greu de controlat. Iar Ş nu mă iartă niciodată. Îmi aminteşte de câte ori mă prinde că "eu n-am vrut să fiu fericită". Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că amândoi am rămas simpli observatori ai propriilor vieţi.