Desprinderea de viaţă

Am vrut să cunosc adevărul. 

Aveam impresia că atingând acel prag, aş fi găsit un sens veritabil vieţii mele. Nu, nu mă refer la acele mici şi perisabile obiective de care omul de imbolnăveşte, virusat fiind de societate. Să cauţi iubirea, sau puterea... sau chiar să fii creator, asemenea demiurgului, toate sunt scurte preludii la nimic, mici amânări irelevante. Eu voiam să aflu sensul profund şi autentic de pe urma căruia "a trăi" se umple de substanţă, devenind un predicat conştientizat chiar şi de cea mai neînsemnată celulă. Dar adevărul duce către acelaşi nonsens. Suntem crucificaţi de simţurile noastre, ţintuiţi de forţe opuse ce acţionează simultan. Ne-am blocat intre plăcere şi durere, intre speranţă şi disperare, parcurgând aceeaşi antică buclă desenată de materie şi de spirit. Nu le inţelegem deloc, insă inventăm teorii despre toate.

Dincolo de orizontul acestei cunoaşteri e neantul. Atunci când se destramă broderia de iluzii la care au lucrat din greu mii de generaţii şi pe care te-au obligat s-o inghiţi pe nemestecate, rămâi gol pe dinăuntru şi in neputinţa de a continua. Căci, ce inseamnă "a merge mai departe" afară de o nemişcare grotească peste care timpul se aşterne ca o cădere de ape.