"În fiecare om sunt doi oameni; unul e treaz în întuneric, celălalt doarme în lumină."
Kahlil Gibran
Se inserase. Aleile erau aproape goale, cerul senin şi aerul nemişcat şi cu toate acestea el era de negăsit. Îl auzisem foarte clar, dar nu reuşeam să-l zăresc. Degeaba mă răsucisem in loc, căutându-l cu ochii in toate direcţiile, nu era şi pace! Ba mai mult, de la o vreme tăcuse complet, ceea ce-mi sporea neliniştea şi frustrarea.
Stabilisem să facem schimbul acolo. Fusesem punctuali, realizasem contactul, dar el avea chef de joacă şi se-nvârtea in jurul meu ca aroma unui parfum.
Soarele îşi risipea ultimele raze printre crengile abia inmugurite şi desena între noi umbre prelungi. Era timpul să facem rocada. Şi exact când puneam la punct ultimele detalii, dispăruse.
Încă mai speram să nu-mi fi tras iar clapa, după "bunul" lui obicei. Ar fi fost a mia oară când fugea aşa, lăsându-mă să fac tură dublă, sau triplă. Se juca prosteşte şi egoist, fără să-i pese de nimic.
Consecinţa era că mă incarcera in trupul acesta, obligându-mă la o existenţă semilucidă. Adică, eram nici moartă - nici vie. Plus că trebuia să suport iar şi iar transformările clasice, pentru a putea supravieţui....
-Pssst!
-Unde eşti?
Mă intorc brusc şi dau nas in nas cu ...un tip.
-Eu sunt.
Simt că mă ia cu leşin. Tembelul ăsta şi-a găsit o altă gazdă?!!
-Ce naiba ai făcut, măh?!
-De mult mă gândesc cum ar fi să avem fiecare gazda noastră.
-Dar ştii prea bine că noi nu putem exista separaţi? Când unul e la comadă, celălalt îşi încarcă bateriile. Aşa suntem noi şi nu putem trăi altfel!
-Păi tocmai de aia am căutat un zombi compatibil... "Voi" sunteţi femei, iar "noi", bărbaţi.
-Dar e interzis! Cunoşti regulile şi urmările acestei scindări!!! Nu-mi vine să cred că faci asta!!
-Mai taci! M-am gândit să experimentăm ceva neobişnuit. Chiar nu eşti curioasă să vezi cum...e?
-La naiba, nu! Nu sunt pentru că spre deosebire de tine, eu am invăţat istorie. Şi cunosc că din nicio separare sau scindare n-a ieşit nimic de soi. Ba mai mult: nebunii care au făcut asta şi-au risipit energia şi forţa in mii de fracţii, iar unii n-au mai putut niciodată să refacă intregul!
-Dar gândeşte-te doar o clipă: cum ar fi să avem autonomie totală şi simultană. Şi, apoi, noi n-o să ne despărţim niciodată. Trebuie că e o experienţă extraordinară, altfel nu s-ar mai ingrămădit atât de mulţi ca s-o incerce in pofida faptului că e interzisă.
Avea şi el niţică dreptate, ce să zic?! Şi mă treceau fiori ciudaţi, de curiozitate şi nerăbdare, ca in faţa unei excursii pe altă planetă.
-Bine. Dar numai până mâine. Vedem cum e şi apoi treci la loc, inainte să se producă ireparabilul!
-De acord! Acum gata, intră-n rol!
Bărbatul işi drese glasul:
-Sărut mâinile.
(Ce voce caraghioasă are! Parcă-i ventriloc.)
-Bună seara.
-Cred că vă aparţine, spuse şi-mi intinse eşarfa pe care probabil că o pierdusem in timp ce mă invârteam după el.
-Da, vă mulţumesc.
Am ridicat privirea ca să-l observ mai bine pe "alesul" lui. Sau al meu, că nu prea ştiu cum să mă exprim in situaţia dată. Nu-mi imaginasem niciodată cum ar putea să arate el, dacă ar fi avut propriul trup.
Zâmbea şmechereşte. Şi probabil că se gândea la acelaşi lucru.
Era un tip "de modă veche". Purta pălărie şi pardesiu de stofă cu o croială clasică. Avea ochi frumoşi şi un zâmbet plăcut, liniştitor. Îl simţeam familiar şi apropiat, de parcă l-aş fi cunoscut de-o viaţă. Dar incepeam să amestec lucrurile şi nu era deloc bine. Ceea ce cunoşteam era el, adică eu - acea parte din mine care părăsise propriul cuib. Restul...era totuşi o mare necunoscută!
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu