Aroganta acestei afirmatii m-a facut sa zambesc. Dar surpriza a fost că prietenul nostru a confirmat spontan. L-am privit cu ochi mari, cautând vreun semn că ar glumi. Nu, nu glumea!
Stăteam toti trei la masa unei terase bucureștene, incântați de intâlnire. Amicul revenise în țara pentru scurtă vreme, de prin cele străinătățuri, unde lucra de câțiva ani. Și după ce ne-am povestit toate noutățile, prietenul mă intrebase curios daca am mai scris ceva.
-Nu, i-am raspuns destul de sec.
-De ce?
-Pentru că acum trăiesc ceea ce am scris. Sau, altfel spus, cea mai mare parte a celor scrise au devenit realitate.
-Bine, dar vrei ca povestea să se termine?
-Tu crezi ca daca n-o scriu, povestea nu o sa continue?
M-a străbătut un frison închipuindu-mi lumea din jur pocnind ca baloanele de săpun, dispărând ca și cum n-ar fi existat vreodată. Și odată cu asta, toată fericirea mea...
-Noi am inventat dragostea! a rostit el serios, iar prietenul a aprobat din cap, ca pe cel mai natural lucru de pe lume.
Avui din nou o senzatie stranie, de neapartenență. Nu mă potriveam nici cu locul si nici cu momentul. Ca un extraterestru nimerit in mijlocul unei parade gay, nimic nu se potrivea cu nimic și mă străduiam să obțin o priză de realitate.
-Cine sunteți voi și ce încercați sa-mi spuneți?
El a zâmbit cald, in modul acela unic si mi-a sărutat vârful degetelor, gest consacrat deja.
-Iubirea ”aceasta” - si a subliniat privindu-mă pe sub gene- e creația noastră, înțelegi?
-Eu credeam că e ceva universal. Și că doar am accesat acest ceva care ne face să umblam prin viață ca drogații... Eu, cel puțin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu